Binețe, om
Binețe, om. Mă așez înăuntrul meu la un zâmbet și mă întreb cum mai e în suflet la tine? Vezi tu, om, noi doi nu am știut niciodată să curgem ușor. Am crezut că viața e un urcuș anevoios de stânci reci, gri, alunecoase, solitare. Am tânjit vârfuri de pe care să privim în jos. Însă acum, aici, suntem prea obosiți de luptă, amândoi și renunțăm la frică, la zbatere, la război de prisos. Abandonăm drumul acesta și-l recunoaștem plin de rezistențe, de singurătate, de frig și de foame în suflet. Din punctul acesta, plumbul vechiului eu, vechiului noi devine fulg și curgem om, curgem amândoi.
Binețe, om. Noi doi n-am cunoscut bucuria de a fi de parcă ne-am interzis să o merităm odată cu aterizarea aici în vălul uitării. Am tremurat de frică, de tristețe. Din suferință ne-am plecat la pământ până când am ajuns să ne târâm. Apoi am plâns secați de sensul vieții până am ajuns să urlăm fără lacrimi. Dar acum, acum ne înălțăm noi doi prin libertatea de a alege. Ne înălțăm spre cerurile bucuriei. Și ajung astfel să mă bucur de mine, de tine, de noi, de ei și de viață. Și ajungi astfel să te bucuri de tine, de mine, de noi și de viață.
Binețe, om. Vezi tu, om, noi doi nu am crezut în grația lui Dumnezeu, l-am poziționat undeva… departe de noi atunci când ne-am separat de îndumnezeire, când ne-am crezut picături rupte de vastitatea oceanului de viață, de iubire care ne cuprinde din nemărginire. Până când Dumnezeu ne-a mângâiat inima dinăuntru cu grația sa, până când ne-a arătat prin imagini și miracole sincronicități sfinte oglindite prin semeni, prin frumusețea naturii, a muzicii, a culorii. Până când am răsărit din inimile noastre grația, onorându-ne și numindu-ne dumnezei cu d mic, fii și fiice ai celui cu D mare, demni, liberi, suverani, geniali, unici. Acum, noi amândoi devenim grația. Nu mai trebuie să credem în ea, ci s-o fim.
Binețe om, noi doi împreună alegem să fim ușurința, bucuria și grația vieții și alături de noi, întreaga lume.