Speranță sau credință?

Într-atăția oameni se agață de speranță ignorând puterea acesteia de transmutare în credință fermă. Atâta durere în speranță, atâta credință îndoită. Din care spațiu poți să speri, omule, când la îndemână, la îndesuflet ai credință în cine ești cu adevărat?

Ce simți când spui eu sper? Ce simți când spui eu cred? În care dintre cele două stări te regăsești?

A spera înseamnă să stai în genunchi. A crede înseamnă să stai drept, integru, în picioare, asumând Eu Sunt.

Ce beneficii ai din speranță, din această limitare a întregului de care poți dispune? Și ce poate curge prin intermediul credinței? Credința ta te-a vindecat, credința ta ți-a creat realitatea, credința ta arată creația Maestrului interior.

Și atunci, întreb: cât, ce și cum poți spera înjumătățirea Dumnezeirii din tine? Cât, cum, ce poți crede despre a fi întreg, împuternicit, iubit, prosper, îndrăgostit, primit, acceptat? Îndoiește-te și speră sau fii sigur și crede? Speranța alchimizată prin iubire de sine, printr-o întoarcere conștientă în totalitatea lui acasă, înăuntrul Întregului care ești tu, este credință.

Eu sunt, eu cred. Te binecuvântez, credință!