Ne-am închis măreția în temnițe

Ne-am închis măreția în temnițe. Zăbrelele sunt de frică, material cel mai dur. Privind printre ele albastrul libertății noastre și visăm condiționându-ne opțiunile “cum ar fi dacă?”.

Pierdem ani buni pentru o singură lecție – cea a curajului. Nu mai avem loc înăuntrul nostru de durere. Ne-am făcut mici ca să încăpem în lumea asta mare. Ascultăm de regulile conducătorilor dinafară care ne țin zdrențuiți și pe o bucată de pâine. Irosim lumina din noi doar visând la viață. Și totuși, n-o trăim. O scriem, o pictăm, vorbim despre ea, dar n-o trăim.

Ne-au amorțit aripile strânse și ne doare dorul de zbor. Câtă neîmplinire în dorul de noi înșine. Limitarea exterioară ne-a micșorat spațiul de manifestare, de experimentare a înaltului infinit, și de iubit învățăm să iubim printre bariere.

Abia ajungem să-l mângâiem pe celălalt. Ne chinuim să ne atingem și să intrăm unul în celălalt. Ne privim printre grilajele propriilor închisori. Tot așa ne și sărutăm. Limitați din nou. Naștem copii din propriile noastre temnițe și îi închidem cu noi prin exemplu încă de la început. Îi învățăm limitele fricii și obedienței și neputinței. Conștiincioși, ca părinți le cerem să uite de aripi. Sunt de prisos în lumea noastră închisă. Le predăm mai departe lecția visului neîmplinit. Privim împreună cu ei același albastru și renunțăm. Noi ne-am trăit viața. Le cerem lor să se descurce mai bine.

În închisorile noastre sunt conducători, guverne, granițe și școli. Fiecare primim un cod personal care ne transformă într-o serie. Manipulați, repetăm mantra înrobirii și a nimicniciei. Nu merit, nu contez, îi mulțumesc pe ceilalți.

De la ferestrele suflete ale închisorilor noastre, deodată se ivește în zbor unul de-al nostru. Speriați, ne temem pentru el. O să cadă. Și se înalță, și se învârte și alunecă în zborul iubirii de sine. Privim amuțiți la spectacolul libertății. Am uitat cum e. Lângă el mai apar alți zece. Zboară împreună, puterea exemplului și-mi imaginez cum din frumusețea curajului lor se ivește în ceilalți tăria de caracter de a prinde în mâini zăbrelele fricii. Asemeni unor vulcani stinși au strâns înăuntru focul sacru al vieții. Pierduți în afară își regăsesc înăuntru resurse de curaj, bucurie, adevăr și merituozitate și țâșnesc dintr-o dată. Prin determinarea de a fi liber împreună cu ceilalți, nenumărați alții depărtează barierele care le-au limitat realitatea. Și stau pe marginea ferestrei înainte de a se avânta în înalt.

Aici e cea mai mare frică – aceea de a zbura din nou. Nu e ușor. Uitarea are rădăcini în aducerea aminte a aripilor întinse. Nu mai au nimic de pierdut. Își întind aripile curaj și iubire și se înalță. Acum cerul e plin de libertate. De abia acum se golesc închisori. De abia acum granițele dispar. Acum ne putem mângâia, îmbrățișați. Acum putem să naștem copii liberi și să zburăm albastru infinit, experimentând măreția de a fi OM LIBER. Aici e primul pas. De aici e o altă cale. De aici, călătoria se îndreaptă către desăvârșirea muntelui de aur care ești tu.

Te binecuvântez!