Bucurie, ușurință și grație!
Pentru că de foarte multe ori am folosit forța pentru a face lucrurile să meargă, ne-am irosit și am obosit..
Când forțăm viața, doar supraviețuim. Forțăm relații, oameni, situații… Forțăm de frică..de dor..din foame.. din lipsă… din egoism. Forțarea este distructivă, deci nu poate clădi fundație durabilă.. Ce e durabil in viață acum?!
Am folosit-o în exces noi toți. Unii ne-am oprit, alții continuăm să forțăm: suntem experți în a forța rezistența, norocul, iubirea.. Și când ne relaxăm din forțare, se dărâmă tot! Și o luăm de la capăt. Forța nu construiește durabil!
Competiția menține forțarea: copiii la scoală, bărbați și femei, colegi de servici, prieteni etc. Forțarea aceasta arată fața superficialității umane: acționăm fără să gândim sau să ne pese!
Încercăm îndrăciți de toate: forțăm lucrurile să meargă într-un anumit sens, neacceptând modul lor natural de manifestare. Încercăm din răsputeri să rămânem în cerc. Încerc în cerc! Și îmi construiesc astfel propria cursă spre nicăieri, în propriul meu cerc…
Ne mișcăm mereu, în propriul carusel, fără puterea de a ne opri conștienți de încercările noastre. Asa am fost învățați: să încercăm din greu, viața nu poate fi ușoară, toți cei care au reușit s-au forțat…
La forță oamenii răspund prin respingere sau rezistență, prin limite sau condiționări. Prea multă agresivitate și umilire în și prin forță…
Ne-am abandonat forței, fără să știm frecvențele ei înalte. Adevărata forță e tăria/puterea interioară, pe care o numim caracter.
Nu ne simțim întregi, și astfel pornim lupte.. Nu avem încredere în viață. Și atunci nu trăim, ci simulam trăirea. Ne e frică de frică. Și o lăsăm să ne domine. Nu mai simțim iubirea, iar fără Iubire devenim adormiți ce nu-și mai amintesc visul…
Conștienți, treziți, eliberați de epuizarea forței, devenim manifestări ale puterii interioare. Deținem astfel credința în noi înșine, în viață, în Dumnezeu. Astfel, primim cu bucurie tot ce vine din iubirea vieții pentru noi.
Bucurie, ușurință și grație!